Cascada Putnei-Cheile Tisitei aprilie 2013

Excursia noastra, organizata de Miza a avut 39 de participanti si a cuprins in principal doua obiective "naturale", cascada Putnei (in prima zi) si cheile Tisitei, simbata 6 aprilie. la inceputul lui aprilie este probabil cam riscant si devreme sa mergi in zona Vrancei, prognoza si vremea au fost amestecate, vegetatie cam putina si inca urme de zapada, chiar serioase pe alocuri. Dar am reusit sa vedem ce ne-am propus, cu toate riscurile asumate aferente unei asemenea excursii la inceput de sezon, cind poate ca amenajarile turistice din traseu sint afectate de trecerea prin iarna.

Aceasta este a doua incercare de a posta RTul acestei excursii, primul post l-am pierdut in timp ce vroiam sa il trimit (foarte frustrant pentru ca descrisesem cu lux de amanunte toate "aventurile" si nu cred ca voi mai avea rabdare sa repet) - da, am gresit, trebuia sa salvez textul in alta parte, inainte de a apasa pe butonul trimite, ca mi-am trimis capodopera "in neant" pe motiv ca ma daduse afara site-ul intretimp...
Drept pentru care probabil ca de data asta textul meu va avea mai multe greseli de scriere, ca n-o sa mai am nervi sa il revad si... va fi si mai lipsit de umor fata de prima versiune pierduta.
Pina una alta, va fac lista de poze de picasa, pe zile:
ziua 1: drumul spre Lepsa, observatorul seismic Vrincioaia, cascada Putnei (o chestie linga sosea, deci fara efort de turism pina la ea!), schitul Lepsa (enfin, nu cine stie ce obiectiv de mare rezonanta), pastravaria Lepsa (inchisa)

ziua 2: excursia in cheile Tisitei plus o mica plimbare "de digestie" intre mese pe unica ulita urcatoare locala

ziua 3- intoarcerea, vizita in Focsani

Deocamdata atit, descrierea mai in detalii o fac mai incolo, separat.

Impresiile mele despre Cheile Tisitei sint "amestecate", dar voi incerca sa fiu cit pot de subiectiv "critica", pentru a picta un tablou cit mai realist al excursiei noastre pe acolo, poate va fi de folos si altora.

In introducere, voi mentiona ca mai multi participanti la excursie ne documentasem fiecare dupa inspiratie si posibilitati despre acest traseu, dar din ce am inteles eu, cam toti stiam cam vag ce ne astepta: un drum relativ lung, mai ales ca eram legati de niste ore de masa la pensiune, traseul era pe un fost terasament de cale ferata de exploatare forestiera, avea niste amenajari de "parc", care in poze aratau destul de subrede, deci sansele ca dupa iarna sa fie -hmmm- maricele.
Cuvintul de ordine era ca fiecare merge cit poate si ca toti se intorc pe unde au intrat, ca altfel nu este timp. Pentru mine si cei cu care am mers acest cuvint de "ordine" era tradus fiecare trece cu gindul ca trebuie sa revina TOT pe acolo, deci atentie, decideti in cunostinta de cauza, in punctele cu probleme!
Cum nu prea aveai unde te rataci, s-a mers dupa afinitati, grupuri-grupuri, care cum s-a pornit sau a schimbat ritmul pe parcurs.
Eu am plecat cu fetele "mele" (colegele mele de camera) pe la 8.10-8.15, ca sint o persoana matinal de felul meu, si nu vroiam sa ma alerge nimeni, tot ma vor intrece pe drum destui, am zis eu. Si am pornit. O data cu noi 3, au mai fost cel putin inca 2 fete, poate 3? Chiar nu mai stiu sigur cine era a treia. Pe parcurs ne-am mai schimbat, unii s-au intors, altii ne-au ajuns din urma si ne-am amestecat pentru un timp cu unii din alte "contingente". Drumul de la pensiune pina la podul peste Putna unde apare marcajul (dar nu se trece apa!) este de vreo 800-900m, apoi urmeaza inca vreo tot cam pe atit spre 1km, pina la gura Tisitei(varsare in Putna), unde este poarta "parcului", exista un program de vizitare afisat si teoretic poate fi cineva acolo sa te taxeze. Simbata trecuta n-a fost.
Dupa poarta, sint puncte de informare, si panouri interesante mai ales pentru eventualii vizitatori cu copii, care vor "tematica", ca sa fie tinuti intersati: despre urs, despre lup, ulterior despre ris, pe zone. Asta dureaza pina la Pindar, care este cam la jumatatea distantei parcurse de noi, vreo 7km sa tot fie... La Pindar este o poiana cu o casa de padurari si din ce citisem am ajuns la concluzia ca pina acolo cam ar ajunge toata lumea, cu catel si purcel... mai exact cu carucioare de copii, de exemplu.
Ei, nu e chiar asa!
Pina acolo apar diferite obstacole si puncte/pasaje cu anumit grad de periculozitate, care, cel putin in starea lor actuala, nu sint chiar pentru orice mazdrop (parerea mea). Nu gradul de dificultate este problema, ci degradarea... si eu una, as fi destul de reticenta sa imi iau responsabilitatea sa duc pe acolo oameni care nu stiu ce fac, si o fac pe cont propriu.
Traseul nu urca prea mult, distanta pe care se face diferenta de nivel de poate circa 300m pe sens este lunga, noi sa fi mers vreo 10 km pe sens, incluzind aici si accesul pina la intrarea in "parc".
Prima surpriza a aparut chiar foarte aproape de poarta parcului, o alunecare a malului, plina de pietris, pe malul (geografic) drept, unde nu cred eu ca trece lumea cu carucioare de copil!
Sigur noi aveam si problema ca eram dupa o seara in care plouase torential si probabil ca si in cursul noptii mai plouase, totul era destul de ud dimineata. Am avut noroc de o zi uscata insa si chiar de ceva soare, asa ca la intoarcere s-a mers mult mai in siguranta, in general, in punctele considerate mai dificile la ducere (pericol de alunecare).
Dupa acest mic traverseu pe potecuta fina in pietris, drumul era iar autostrada, pod de beton etc... pina la urmatorul pasaj, de data asta stincos, amenajat cu lanturi, pe malul sting al apei. Daca nu ar fi fost ud probabil ca unor zmei ca noi le-ar fi fost absolut de neretinut acest pasaj, asa s-a mers doar cu putin mai multa grija, dar fara emotii prea mari.

Mai incolo, iar sosea lata si apoi a venit punctul cel mai scirbos in opinia mea, unde rupturi si alunecari succesive au lasat loc unei zone friabila, pamintoase si chiar pe alocuri instabile, unde "potecuta" urca destul de mult in coasta de deasupra firului vaii si un pas gresit inseamna probabil baie fortata in apa involburata situata la metri buni sub linia de traversare. Fara prize, cu emotii si un pas mai noroios, am trecut pina la urma dupa o mica ezitare (pe aici trebuie sa revenim!!! Daca nu exista alta varianta... si nu parea sa fie!)
Daca cumva se rupea pasul ala care imi inspira atita neincredere, nu prea vad alta cale decit o dubla traversare a apei, pe undeva prin zona, mai sus/mai jos.
In urma unei alunecari vechi se montase o scara pe acolo, acum era si aceea cazuta pe coasta, aninata undeva la jumatatea distantei dintre locul actual de trecere si vale.
Eh, pe asta am trecut-o, si m-am tot gindit la ea, cit de nasoala era... am avut o preocupare toata tura!

Dupa acest pasaj ajungeai la un podet (din seria podetelor vazute pe net, cam subrede si de a caror stare eram oarecum ingrijorata in avans), treceai pe malul drept. De pe aici a inceput zapada. Dar nu erau probleme deosebite, deocamdata. Bine ca toate podetele aveau macar mina curenta, oricit de "psihologica"...
Apoi urmeaza o inlantuire de "obstacole" si o zona foarte framintata a cheilor: e de coborit o placa fara cine stie ce prize de picior, dar sint prize de mina, lateral – placa era uda, altfel nici o problema la aderenta. Apoi iti cautai drumul printre bolovani maricei, ca sa urci in final pe o scara pe un bolovan cit casa, sa cobori bolovanul inclinat ceva mai mult de 1m (ud nu era chiar incurajator) spre o punte cam miscatoare si firava peste apa. Daca nimereai linga punte, se chema ca faci baie intre stinci, care isi scoteau capetele relativ amenintator din apa involburata a Tisitei...
Acest punct a fost unul in care unii din grup au renuntat si s-au intors. Cred ca am pierdut o fata si la coasta cu alunecarea de teren, nu stiu exact, ca intretimp ne-au mai ajuns din urma citiva si ne-am mai amestecat.

Mai incolo a urmat inca un podet suspendat si iar am ajuns pe malul drept. Apoi tropaiala lunga, printr-un sector destul de spectaculos al cheilor care se mai ingusteaza, dar, surpriza, in zona asta au persistat vreo 2-3 poduri de beton, care, desi partial rupte de viituri, vor mai rezista probabil ani buni, facind accesul usor, ca la plimbare.
Valea se mai largeste, si se ajunge dupa citeva pasaje nu foarte delicate de traversare ceva mai accidentata pe sub peretei (acum ne-am recalibrat, nu ne mai sperie orice mica ruptura!) la poiana cu Pindarul. Drumul continua pe o vale ceva mai larga, mai e si un "podet" peste o zona mai uda/mlastinoasa (o fi vreun afluent lateral mic?), apoi mai in padure, mai pe linga apa pina la confluenta Tisitelor mare si mica(?) – pod de beton! Si traseul o ia pe valea Tisitei Mici, la dreapta. Inainte nu am vazut sa fie vreo poteca, dar poate nu am fost suficient de atenta?
Marcajul urmeaza terasamentul vechi, de-a lungul Tisitei mici pina in dreptul unui tunel "mare", dupa ce trece pe rind printr-un sector de chei mai ingust cu valea adincita mult sub nivelul potecii, si prin 2 "ferestre"/portale/tunele mici ale fostei linii ferate forestiere. Inainte de a ajunge in dreptul tunelului mare, undeva se trece de pe un mal pe altul pe un pod pe care nu l-am tinut minte - sintem pe malul sting in dreptul tunelului mare, dupa ce am traversat o zona mai stincoasa (unde vis-a-vis este o gura de pestera sau grota, pe malul sting). La tunel ar trebui trecuta apa, unii au facut acest lucru, calare pe un trunchi de copac. Noi am zis pas, eu am coborit totusi la firul apei si am mai mers un pic in amonte, atit cit sa vad ca dupa trecerea unei scurgeri vechi de avalansa, iar apare evident terasamentul si se poate continua si dupa "colt". Am urcat deci inapoi de la firul apei, am traversat cu grija zona de avalansa si am continuat pe "terasament" pina la un afluent din dreapta care rupsese tot in calea sa si de unde practic ar fi fost extrem de greu sa cobor la fir si eventual, dupa traversare sa urc in continuarea terasamentului, pe firul Tisitei Mici. M-am multumit cu atit si am facut cale intoarsa. Cei care au trecut apa, au trecut si prin tunel, mai mult prin apa, ca dincolo sa gaseasca o continuare din care nu au tras nici o concluzie, aparent. Cel putin asta am dedus eu din declaratiile "martorilor oculari"!

Pe drumul de intors m-am intilnit cu alte serii de excursionisti, majoritatea ai nostri.
Fetele "mele" m-au asteptat la soare la Pindar, de acolo am venit mai pe indelete, cu poze, eventuale flori de inceput de primavara... pina dupa alunecarea de teren, unde au ramas in urma. Vazind ca nu vin, m-am intors dupa ele, ca sa aflu despre un incident, cineva se blocase la intoarcere pe panta aia scirboasa si... nu prea era mare lucru de facut. Cei doi colegi care mi-au spus se simteau neputinciosi in fata situatiei, fetele mele s-au intors si au contribuit cu vorba(ca altceva nu prea aveai ce face!) la operatiunea de salvare, si in final persoana respectiva si-a luat inima in dinti si a trecut cu bine hopul.

Pina la urma au fost mult mai multi decit as fi indraznit eu sa "iau cu mine" pe chei, poate ca sint eu prea prudenta si prapastioasa, dar eu una nu as fi incurajat pe unii (sa mearga) care totusi au facut traseul si din fericire totul s-a terminat cu bine.

Cum timp aveam destul si mai iesise si soarele, la intoarcere am facut lecturi de panouri si pauze la soare, si am stat ceva si pe bancile de la intrarea in parc. Apoi ne-am "retras" pe vastele noastre apartamente, adica la masa de la pensiune, urmata de somn pentru unii, de plimbarica de "digestie" pentru altii.

Poate ca in culorile toamnei cheile ar fi mai frumoase, am vazut poze mai impresionante decit ce am vazut noi pe acolo. Daca nu ar fi fost amenajarile si obstacolele punctuale, tura este de fapt una de anduranta, kilometrii de mers si mers, dar efortul fizic nu e mare, nimeni nu a fost macar un pic obosit dupa aceasta plimbarica.