AVIONUL

DUMINICA 8 IULIE 2012
Ajung in Busteni. Turistii coboriti se strecoara spre telecabina mergind pe la umbra. Sint putin inghetat de la aerul conditionat din tren, asa ca prefer sa ma prajesc la soare. Ajung toropit la intrarea in padure si pornesc pe Jepii Mari, urmarind triunghiul albastru. La Minastirea Caraiman clopotele umplu vazduhul, anuntind cu zgomot intrarea patriarhului (adica a mea) in padure. La start doi batrinei de vreo 70 de ani urca spre cascada Urlatoarea sprijindu-se fiecare in baston. Mosul e plin de viata si ma intreaba daca mai e mult pina la cascada. Zimbesc sters. Daca mai prind citeva duminici din acestea de temperaturi excesive cine stie ce se va intimpla si nu voi ajunge nici la virsta lor. Sint blindat de apa, peste 5 litrii. Trec de un grup de copii de scoala carora profesorul de geografie le explica cum trebuie sa procedeze cind merg in excursie. Intru la captarea de apa pe pilot automat si incet incet iau altitudine. Citiva rataciti coboara vazind ca drumul devine prea greu pentru ei si descopera ca intrasera pe traseul spre Piatra Arsa. In caldura sufocanta se aude un zgomot de avion. E unul minuscul, care biziie nesuferit ca un tintar. Brusc in urma lui se aud doua bubuituri. "Tintarul" se intoarce si cerul bubuie din nou, cu forta. Tuna, adica sint descarcari electrice. Ma trec fiori reci. Sa nu fie vreo ploaie din aceea cu peste 50 litrii pe metrul patrat. Bubuiturile se intetesc, dar printre brazi cerul se vede limpede, fara nori. Ma gindesc ca ploua rau la Piatra Arsa si de aceea nu se vede nimic. Ca o anomalie, vintul bate de jos in sus, creindu-mi o confuzie si mai mare. Temperatura nu scade, desi urc bine. E tot cald! Pasarile cinta si ele vesele. Ce o fii? Sa incep sa cobor? Nu mai e timp! Sa caut un adapost! Nu era decit padurea in panta! Avionul reapare biziind si mai nervos. Daca asta zboara si nu pleaca, inseamna ca nu e furtuna! Ma linistesc la gindul ca pilotul vede de sus ce nu pot eu vedea. Pai mai zbura daca era furtuna sau pleca la aeroport? Acum sint calm, dar nu dureaza mult. Ma intilnesc cu un vechi prieten, Mircea Ordeanu si imi spune ca dupa Sinaia incolo, ploua. Schimbam citeva cuvinte vesele despre trecutul nostru, cind fiind baieti, pereti cutreieram. Imi spune bine dispus ca urcase din nou Creasta Picaturii. Ne despartim, fiecare cu treaba lui. La intersectia cu Valea Urlatorii, cerul este negru. E racoare, dar pina ajung la refugiu nici un strop de ploaie. Maninc in viteza, si cind ajung in jnepenis se porneste ploaia. Bucurie minuscula. Citiva stropi mari si reci au cazut peste mine inviorindu-ma. La stadion, trec precaut pe linga un ciobanesc care inventariaza oile de la stina. Apoi vad un grup urias de masini puse in linie, corturi, mult fum si gratare. Sa se fii desfintat rezervatia? Sper ca SALVAMONTUL sa le aplice corectiile necesare. Astia mai lipsesc din linistea muntelui, ca in rest le avem pe toate. Incep coborirea pe Piciorul Pietrei Arse. Amenintarea de furtuna este tot mai clara. Se vede cum ploua in Baiului. La masuta de lemn, deja vintul te ia pe sus. Un grup de englezi, furati de peisaj, inainteaza greoi pe contrasens, in urcare. Trec de podetul de lemn. La pietroiul dislocat cu bradul cazut in drum, ploia se napusteste asupra mea. E minunat sa faci un dus natural, cu esente de brad! Apa imi curge direct pe piele. E rece! Ce fericire! Aproape de Poiana Regala, sint ajuns din urma de citiva tineri. "Meda! Stai! La pas!" Ma las depasit. Noroc, Meda! Te salut eu, ursul cel chel si fara blana! Ridic mina in semn de salut. Meda, un pichinez alb, se opreste si imi raspunde la salut, ridicind labuta dreapta. Stam asa citeva secunde bune, pina ma bufneste risul. Meda o ia din loc si ma depaseste grabita spre Sinaia. Ploaia a stat de mult, asa ca ma scufund in cazanul de flacari al orasului.