13.12.2008 Ora 6,16 Personalul 3001
O insiruire de cifre, care se modifica putin de la excursie la excursie, nesmnificativ pentru un matematician, importanta schimbare pentru cei implicati direct.
Sintem in tren personalitati distincte, nu ne intelegem perfect si nici nu ne certam prea tare, formam un sistem viabil, care are regulile lui si care este deasupra cifrelor care se tot schimba.
Merge trenul ce merge si aflam raspunsul la intrebarea : "Ce e mai improbabil ca timpul probabil?"
Simplu, mersul trenurilor spre Valea Prahovei.
La Ploiesti sintem ajunsi din urma de acceleratul care trebuia sa ne ajunga din urma la Sinaia, si in care erau alti tovarasi de traseu. Dupa logica chinezilor (chestia cu sapatul unui tunel, 2 echipe, daca se intilnesc iese tunelul, daca nu, au depasire de plan), se parea ca vom avea depasire de plan la trasee, dar CFR-ul e romanesc, asa ca aceeleratul mergea in fata noastra cu fix 10 minute (nu ma bag la explicatii, numai specialistii de la NASA, care au experienta calculelor privind virsta, greutatea, si sexul universului pot explica cum e posibil asa ceva).
La Busteni ne intilnim cu totii in personal (ma mir putin ca nu am depasit acceleratul prin vreo curba spatiu-timp).
Planul de excursie era al lui Mircea, urcare pe Sorica si mers pina in Virful Cazacu. S-a spus ca sus ar fi vint, am zis ca trebuie sa vedem asta, si am imbunatatit in gind planul, urcare pe Sorica si acolo sus om mai vedea, variante berechet.
Si incepe urcarea, ninsoare, vizibilitate relativa, si se urca destul de lejer, pe drum forestier pina la iesirea in golul alpin. Acolo o iau putin inainte si ajung pe Sorica. Sint intrebat daca e vint. Le spun ca nu prea ar fi. Am mintit si nu prea, nu prea pentru ca acolo unde eram nu se simtea prea tare viscolul, si am fost minciunica pentru ca sus era mai altfel. Ajungem deasupra pirtiei si vedem ca gondolele se misca, desi nu prea vedeam rostul miscarii lor, pentru ca zapada de schiat nu era si turistii adusi ieseau in plin viscol.
Se face o mica sedinta. Fetele, suflete sensibile, propun coborirea pe pirtia de schi. Pare un traseu prea scurt si pina la urma se accepta urcarea pina pe Virful Urechea si coborirea de acolo. Incepem sa ne miscam si simtim din plin bataia viscolului. Era un viscol de nota 10 (pe o scara personala de la 1 la 10). Inginereste vorbind, eram sablati cu zapada. In frumusetea aia de viscol mergem ca un miriapod, aruncind din cind in cind cite o privire la picioarele celui din fata si bucurindu-ne cind le vedeam, si in rest "gustind" din plin pasajele fortissime ale simfoniei zapezii. Foarte curind mi-a fost clar ca nu voi identifica Virful Urechea, in acele momente avind dificultati cu identificarea propriilor urechi, care sint mult mai impunatoare decit virful cu pricina, si ca ne indreptam spre undeva unde numai Mircea, care era primul, putea sti. Pentru miriapodul care eram, importanti erau primul si ultimul, adica Mircea, care ne ghida si Vali, care cu gesturile lui cumpanite ne sugera ca punctul nostru de interes e in fata. In timp ce mergeam ma gindeam ca daca as fi fost obligat sa merg pe acolo, as fi numit asta tortura, faptul ca nu ne obligase nimeni sa mergem pe acolo transformase asta doar in chin. Si mergem si ma miram ca poate fi ceata, cu tot vintul care era in jur (speranta mi-e tot in cei de la NASA ca sa ofere explicatii), si mai gindeam ce o fi in sufletul sensibil al fetelor.(recunosc sint las, nu am curajul de a le intreba, mai precis de a afla raspunsul). Curind mi-am pierdut complet orientarea, nu mai stiam unde e Valea Prahovei si unde Valea Doftanei, ma incurajam gindind ca la o adica era clar drumul pe unde venisem. (din fericire nu a trebuit sa verific asta). Si mergeam si nu mai simteam daca urcam sau coborim, (fizic vorbind era vorba de o descompunere foarte complicata de forte) si la un moment dat ii vad pe cei din fata grupati. Cind m-am apropiat am avut marea surpriza sa vad Crucea de pe Cazacu. Jos palaria pentru simtul de orientare al lui Mircea. Se sta putin, nu e loc de bucurie prea lunga si se incepe coborirea. Aici Mircea e din nou formidabil, se merge exact pe unde trebuie si intram in padure. Viscolul a ramas in undeva in rindurile din urma si o perioada auzim linistea. Se coboara sustinut si destul de lejer si curind se ajunge la cursul de apa al Ceausoaiei. Aici avem nevoie de glezne fine, pentru ca pietrele sint acoperite de zapada, si de agilitate pentru ca se trece apa in mod repetat, se mai cade (din fericire pe moale), se mai ia ceva apa la galosi, Mircea ne incurajeaza spunind ca e mai bine sa ai apa intr-un bocanc decit sa fii ud complet, si curind ajungem la un drum forestier care ne conduce in Valea Azugii. Mi-a placut tare mult pe acolo, ningea linistit, mergeam prin zapada neatinsa si peste brazii impodobiti de nea se lasa inserarea.
Am simtit ca sintem rasplatiti pentru ca am ajuns pina acolo.
Curind lasam si basmul in urma si ajungem in Azuga. In continuare tropa-trop pe sosea si in 30 minute ajungem in gara. Aici facem inventarul, constatam ca nu lipseste nimeni si ca avem in plus la gestiune zapada cam pe peste tot si ca pe fata fiecaruia e o lumina de parca ar fi inghitit un felinar.
Trenul are doar 10 minute intirziere (pina la destinatie a mai "recuperat" ceva si a ajuns cu 30 minute intirziere), ne urcam si, din obisnuinta zilei, cautam 2 compartimente alaturate libere, pentru a nu suferi durerea distrugerii miriapodului. Gasim un compartiment liber si cel de-al doilea aproape liber, o singura persoana si ceva bagaje. Persoana cu pricina era un ardelean de pe la Cugir, un domn voinic si impunator si care semana izbitor cu Burt Lancaster. Ne face loc sa ne asezam si se scuza ca are o geanta pe care nu o poate pune la bagaje, pentru ca este prea grea. Cind o muta putin din loc, ne gidila intr-un mod foarte placut mirosul niste arome identic naturale de mezeluri facute pe la Cugir. Nu e greu de ghicit ca tot drumul mi-am imaginat ce dezmat, ce aglomeratie de bunatati era in geanta aia care cintarea cel putin o tona de abia putea falnicul Burt Lancaster sa o ridice. Una peste alta a fost o zi destul de umeda, mai devreme umezeala exterioara, acum ploaie torentiala in interior.
In tren, normal, nu poate fi decit foarte frig sau foarte cald. Atunci era ziua cu caldul si probabil si sub influenta aromelor, ne simteam ca intr-un cuptor. Noi eram frigurosi asa ca tineam usa inchisa, Burt Lancaster nu parea la fel de gerila ca noi, in plus mai avea si grija pastrarii aromelor identic naturale, asa ca a inceput sa se dezbrace, curind a ramas doar in camasa si la un moment dat si-a suflecat si minecile camasii si atunci am fost putin ingrijorat gindindu-ma ca poate va incepe sa ne arate cum a jucat el in filmul Spartacus, asa ca am inceput sa trag de timp, sa-i pun intrebari subtile care sa-i distraga putin atentia, si asa am aflat ca merge la baiatul lui. Cind e sa ai noroc, ai pina la capat, asa ca am ajuns cu bine in gara, eu am oftat de usurare si sufletele sensibile au oftat ca Burt Lancaster junior nu se ridica la nivelul asteptarilor.
Si uite asa s-a mai terminat o excursie.
Coechipieri au fost : Mircea Raican (indubitabil este un GPS viu), Diana Serban (fapte nu vorbe), Mirela Andrei (pacat ca nu am ajuns si la Sirul Stincilor), Dana Nemitz (seriozitate), Corina Nicolae (putina melancolie nu strica), Isabelle Arabagian (tumbe grupa mare), Henriette Arabagian (trebuie sa gasesc eu un alt drum ), Monica ... (in medie fac excursii lejere, data trecuta pina spre Susai, acum pina pe Cazacu), Vali Gorea (centrul de echilibru al grupului), Ion Macris (dovada ca am avut si ceva stramosi daci), Cristian Necula (debut cu clubul, "Iubesc muntele" – ce declaratie!) si Nic Baiatul (nu s-a nascut inca omul care sa mearga inaintea mea).
Si ca sa raspund la o intrebare nepusa ("De ce a trebuit sa mergem pe acolo?" ), nu pot decit sa-mi amintesc de cele spuse de Sir Edmund Hilary.
Ceva poze
aici
Excursii placute!
