In memoriam, Mugurel Ilie

Astăzi ar fi împlinit 51 de ani. Un bărbat puternic, în floarea vârstei, energic, pasionat, la apogeul realizărilor în viaţă şi pe munte. Ar fi avut încă multe de dăruit celor din jur dar muntele l-a chemat la pieptul lui prea devreme.


Ne ştiam din Bucureşti din alt context - în afara muntelui - dar ne-am întâlnit la Plaiul Foii, fiecare cu familia, în concediul de vară. Discuţia a venit de la sine, fiecare pe unde-a umblat prin Crai, ce-ar vrea să mai facă şi-a fost preludiul unei prietenii îndelungate pe cărări de munte. De altfel, Mugurel discuta cu uşurinţă cu oricine, putea fi şofer sau ministru, salvamontist sau novice pe munte; cu fiecare în parte putea argumenta pe înţelesul lui, fără să deranjeze sau să pară că e un om care le ştia pe toate... chiar dacă ştia multe.

Şi ce loc de întâlnire ar fi fost mai potrivit decât Piatra Craiului, un munte atât de îndrăgit de el... de noi... A devenit repede evident că Mugurel era mult mai familiar cu Piatra Craiului decât noi doi (eu cu Moniq) aşa că ne-am lăsat pe mâna lui pe potecile muntelui. Prima tură, evident rămâne bine întipărită în memorie, şi anume firul secundar la Padinei Lăncii "să vedem cum ne mişcăm". Am ieşit fără probleme în Poieniţa Închisă şi întrucât trecusem testul Mugurel ne-a propus şi-un bonus, Brâul Roşu. A fost o zi lungă, evident, ajungând în capătul celălalt al muntelui (pornind de la Plaiul Foii), dar o zi minunată! Aşa era Mugurel, dorea să profite cât mai mult de o zi de vară la munte. Unele după altele, vâlcele şi brâne, trasee cunoscute din cărţi sau reviste ori doar din auzite, am avut ocazia să le parcurgem împreună în multe veri începând cu acel 2004.


În afara concediului de vară Bucegii au fost aceia care ne-au oferit ocazia multor sâmbete la munte, fie în aceeaşi formulă restrânsă fie alături de alţi prieteni... care ne-au rămas prieteni... Într-o zi caldă de toamnă cu cer albastru, în acelaşi an, am ajuns împreună cu Mugurel pe Acul Mare şi Degetul Roşu; ziua scurtă ne-a făcut să ne întoarcem fără celelate două Ace. Primul Dulfer l-am făcut alături de Mugurel. "Nu strică să ştii să-l faci". Prima dată pe Picătura am ajuns alături de Mugurel şi Mircea. Prima dată pe valea Mălinului iarna am ajuns cu Moniq, Mugurel şi Tudor. Brâul Subţire şi Muchia estică a Clăii Mari le-am făcut tot împreună... una din dăţi muncindu-ne din greu pe Brâul lui Răducu noaptea târziu, traversând - asiguraţi - limbile de zăpadă din toate firele de vale intersectate... dar am ajuns cu bine. Brânele şi vâlcelele de pe faţa sudică a Caraimanului le-am bătut împreună. "Tainele" Brâului Portiţei de pe faţa estică a Caraimanului le-am desluşit alături de Mugurel şi Mircea. Şi multe altele.

Dar... când zăpada a pârâit înfundat sub noi pe Seaca Caraimanului ne-am întors... când viscolul din Leota ne-a obligat să ne legăm între noi am hotărât că e mai înţelept să ne retragem... când gerul de -20 grade din Iezer ne-a obosit peste măsură am coborât mai devreme din creastă... când gheaţa neprevăzută de pe valea Căldărilor nu ne-a permis să coborâm în siguranţă ne-am întors pe platou şi-am coborât pe Schiell deşi tura s-a lungit astfel peste măsură şi ne-a prins noaptea... când săritoarea mare şi umedă de pe firul principal al Padinei Lăncii ne-a blocat drumul, am căutat o variantă ocolitoare mai sigură... Mugurel era întotdeauna precaut şi coarda nu lipsea din rucsac... mai târziu nici casca, nici o buclă, două sau alte materiale ajutătoare care la nevoie te pot scoate din impas... nici colţarii şi pioletul la vreme de iarnă.

Cel puţin în anii în care l-am cunoscut, Mugurel n-a avut ambiţia să bată Alpii sau Dolomiţii sau Himalaya sau Anzii. Pentru el Alpii şi Himalaya au fost Bucegii şi Piatra Craiului. Puteai să povesteşti cu el zi şi noapte despre văi, creste sau brâne pe care le îndrăgea atât de mult, îi erau atât de familiare iar dacă nu le cunoştea încă foarte bine, le explora cu atenţie.


Uneori însă Muntele hotărăşte să ţină la pieptul lui pe unii din aceia care au avut "îndrăzneala" să-i cunoască atât de bine tainele. Aşa s-a întâmplat în nefasta zi de duminică, 9 decembrie 2018, când Mugurel a plecat dar nu s-a mai întors de pe valea Morarului. Cel puţin nu s-a întors aici jos, în lumea obişnuită, ci a rămas acolo sus, în lumea Muntelui, unde s-a simţit întotdeauna ca acasă. Acum nu mai este printre noi dar este acasă, acolo, în inima Muntelui, unde-l vom întâlni întotdeauna când ne vom avânta pe vreo brână, pe vreun vâlcel, pe vreo creastă îngustă umblată doar de capre negre. Acolo îl vom întâlni mereu pe Mugurel şi ne vom aminti de clipele petrecute împreună pe munte. Rămâi cu bine, Mugurel. Bine te-am găsit, Mugurel.

Câteva imagini... amintiri frumoase pe parcursul a cca 14 ani: photos.app.goo.gl/47TfvVfN7iypYNYK7